Ea.

Astazi a sunat la restaurantul din colt.
-As dori sa rezerv o masa de doua persoane, la ora nouasprezece si nouasprezece minute, in seara aceasta.

Si-a facut un dus, s-a imbracat cu o bluza ciocolatie, pantaloni maro, esarfa bej, pantofi maro.
O obsedata de culori.
Obsedata de frumos.
Obsedata de perfect.
Obsedata de privit.
Obsedata de .

Si-a dat cu tus maro. Fara fond de ten, ruj, rimel, fard, urme de lacrimi, urme de prejudecati, urme de regrete, urme.
Era in fata restaurantului la ora nouasprezece fix. Si ploua. Incet si calm si linistit. Dar fiecare picatura ce ii cadea pe umbrela neagra ii cadea pe creier, fiecare minut se masura in picaturi. In sunet de picaturi.
La nouasprezece si nouasprezece minute a intrat in restaurant si s-a asezat la masa.
Si-a proptit coatele pe masa si facea in gandul ei o analiza a celor din restaurant.Se mai uita la ceas din cand in cand.





Si-a comandat o cafea. Ii e frica sa stea acasa. Ii este frica sa aprinda televizorul. Nu poate sa doarma fara perna. Nu suporta pestele, iubeste pisicile. Nu ii sta bine parul niciodata. Nu are oglinzi pentru ca le-a spart pe toate. Este dezordonata, dar nu poate desena daca biroul nu este complet gol. Nici macar nu isi stie numarul de telefon. Nici nu are mai mult de 10 persoane in agenda. Are un nas mare si un semn din nastere si ii place sa citeasca horoscopul. Ii place sa intrebe lumea daca mandarinele miros la fel ca portocalele.

S-a facut ora douazeci si inca nu a venit. Ea nici nu a injurat, nici nu a trantit usile (cum i-ar sta in fire), nici nu spune nimic. Lasa banii de cafea langa chibritul de pe masa, ia chibritul si il baga in buzunar, iese, isi deschide umbrela. Nu se poate abtine sa nu se uite la ceas. Ora douazeci si douazeci de minute. Traverseaza strada. Se uita in urma. Intra in casa. Isi face o cafea.

Plange.














Nu am putut sa ma duc sa o vad. Nu am putut sa ii vad fata. Nu am vrut-o.



Noapte buna.








ma pot imparti in doua bucati: in eu si in ea. in ea si eu.

Accese.

Am sa ma povestesc pe mine.

Incepe cu luminile oarbe, galben-portocaliu-bolnav, care se sting din timp in timp. Maxi-taxiul care miroase a voma si in care soferul fumeaza, iar eu trag aerul, fumul, voma, microbii, scrumul, ploaia... adanc in piept.

Ti-as rupe unghiile false curva cu cizme albe, lucioase, murdare de noroi, curva ce stai langa mine.

M-am saturat de fetele voastre triste si calme si deprimate si disperate si as rupe manerul de la scaunul asta plin de praf si v-as bate pe rand. Ah ! Dar stai ! Nu am voie. Va impart bucatele din mine si tot nu intelegeti, nu? In schimb imi spui ca nu sunt feminina, ca ar trebui sa imi indrept parul, ca nu ar mai trebui sa injur, ca nu-ti place parfumul meu, ca am ticuri verbale, ca ar trebui sa iau lecitina ca nu imi aduc aminte cum arati, ca sunt vulgara cand spun ca "numai prostii au noroc". Sunt un om rau, imi stiu povestea.

Ma enerveaza placutele cu strazi. Nu vreau sa le mai vad. Nu vreau sa stiu unde sunt. Nu vreau sa stiu ca sunt la Obor, pe soseaua Colentina, in Voluntari, la 40 km departare de Urziceni sau in fata casei mele. Nu vreau sa stiu ca e iarna si ca bate vantul si ca ninge. Nu vreau sa mai vad oameni. Nici pe tine mama. Nici pe tine Andrei.

Dar nu-i nimic. Nu imi pasa.

Acum imi aduc aminte cate vise am avut azi-noapte. Am avut patru. Dupa fiecare vis ma trezeam cu parul ud la ceafa si ma uitam la ceasul cu limbi fosforescente. Dimineata m-am trezit tarziu si am aruncat cu Cartarescu in geam.

Hai sa facem ceva. Trezeste-ma. Impinge-ma. Arunca-ma. Nu imi pasa.

Stau si scriu. Ma dor ochii. Astept acelasi timp.

Inspirat din voi.

Expira la data de: Termen Nelimitat