Mi-am pus pe repeat o melodie si mai am putin si ma scurg sub tastatura. N-am stiut niciodata cum sa te privesc, pana cand a facut maica-mea o crema dulce; dulce, care iti umple gura, pastoasa, vascoasa si pufoasa in acelasi timp, cu mici firicele de zmeura si capsuni prin ea. Un pic acrisoara, de culoare mov. Ca o omida grasa.
A pus-o in boluri de sticla. Te privesc in ele. Dar ieri au mucegait.
Nu exista nu ma gasesc, pentru ca ma gasesc in tot. In griurile complexe gasesc culori. Am sa am mereu o casa, sa ma primesc inapoi, sa ma iert mereu, sa ma mangai mereu si sa am grija de mine. Sa-mi ofer atentie numai mie, sa-mi vorbesc frumos, sa-mi dau cadouri, sa ma ascult si sa nu ma intrerup, sa rad la glumele mele, sa ma intreb 'ti-a fost dor de mine?'
Ce-mi place. Tine minte. Am o gradina plina cu flori mari portocalii, galbene, luminoase, lalele inchise, maci inalti si copaci batrani si rasuciti. Am niste vulpi si niste fluturi. Am o poteca prin mijlocul gradinii, iar la capatul ei nu se afla decat sfarsitul potecii si varianta de a te intoarce la inceputul gradinii. Soarele bate mereu din fata si te orbeste, asa ca nu are rost sa-ti deschizi ochii. Noaptea miroase a betisoare parfumate, e racoare si se aud niste pasari indragostite care nu stau in gradina mea. Cade roua de obicei si n-am luna. N-ar fi avut rost sa vezi nimic oricum. In intuneric simti cel mai bine.
Si inca ceva...
