Reflectător

Ce spune cand nu are nimic de spus?
Ce spune cand creierul ei este agatat in copaci si in spatele ochilor e un gol imens si curat? Hipotalamusul ei prefera nucii, prefera merii si caisii. Ea doar priveste cum se scurge pe crengile lor si pastreaza in ochi, nu lasa nimic sa ajunga in vidul ce-i umple cutia craniana. Imaginile se aduna ca firele de nisip pe cearsaf.
Cand are atat de multe de zis, ce zice? Isi imagineaza ca in jurul ei e apa, isi impreuneaza mainile si aduna apa, apoi si le rasfrange prin par. Incepe sa friga si sa vrea, se uita in sus si se gandeste: "As vrea sa fie cineva in lumea asta care sa ma vada ca o proiectie ortogonala, de sus, sa ma priveasca din crestetul capului, sa-mi vada doar nasul si picioarele atunci cand merg".
Ea intotdeauna a avut imagini. Imaginea unui baiat, imaginea unui pantof, imaginea unei prietene, imaginea unei ferestre, imaginea unei idei si a unor cuvinte.
Cartile i-au explicat prea tarziu, sfaturile nu au fost decat incompetenta de a o ajuta.
Renasterea sinelui, revederea trecutului, recreerea lui, refractarea asupra a ceea ce va urma o fac sa realizeze refutabilitatea realitatii.
"Proportionalitatea perfecta a vietii este reprehensibila. Respira. Re-respira."

Imaginile ii refulau pe retina. Reda imagini. Facea imaginatie.